Un înger de Crăciun

               În fiecare iarnă privea pe fereastră cum zăpada se așternea pe drum. Sticla subțire a geamului se aburea repede, iar pe dinafară se formau minunate flori de gheață. Întotdeauna iarna era liniște, mai liniște ca de obicei. Era așa pentru că toți oameni se adunau în case, petrecând împreună Crăciunul, revelionul și totul, de aceea rar vedeai un om pe uliță iarna. Și totuși, ea era acolo, în fața ferestrei, privind după un singur om, ca de zece ani încoace. Unul singur, și acela nu mai venea.
             Soțul ei era soldat în și fusese chemat la război. Când a plecat, adică în urmă cu  zece ani, îi promisese că îi va scrie, că se va întoarce de Crăciun. Însă, în primul Crăciun nu a reușit...  doi ani mai târziu, scrisorile sale au încetat să mai ajungă la ea. Toți oamenii i-au spus că e mort, că altfel  i-ar fi scris, că își făcea speranțe deșarte, crezând că se va mai întoarce din morți. Dar ea nu îi credea. Refuza să creadă că soțul ei, tatăl copilului ei, nu avea să mai apară vreodată. Și așa, an de an, aștepta iarna în fața ferestrei să îl vadă.
             Și-l și imagina, cu mersul său lejer,  zâmbetul cald, ochii de un albastru senin în care în tinerețe se pierdea,  părul său negru, ascuns bine sub gluga hainei ce o purtase când plecase... Băiatul lor avea  unsprezece ani...  semnăna cu tatăl său leit, moștenise ochii săi albaștrii, doar că erau mai închiși, așa ca cerul înainte de o furtună, avea tenul său alb și zâmbetul fermecător cu gropițe. Probabil că dacă nu era el, ea ar fi încetat de mult să mai spere.
„-Mami, când vine tata?  Ai spus că anul ăsta de Crăciun, dacă îmi doresc destul de mult și sunt cuminte, va veni.”
 „-Va veni la anul...”
              O întreba același lucru, până la cel de al șaptelea Crăciun al său, după care încetă să mai pună acea întrebare. Pe mamă acest lucru o intriga, deoarece îi părea că pentru Daniel,  tatăl său, încetase să existe și asta nu îl deranja deloc. Era ca și cum, totul era perfect normal așa cum era. Într-o zi, îl  întrebă de ce nu o mai întreabă de tatăl său:
„-Tata e în cer, mami. Nu mai trebuie să îl așteptăm.”
              Femeia se  necăji teribil și se îmbolnăvi. Nu se putea, nu se putea ca tocmai fiul ei să se îndoiască de  tatăl său! Dintre toți, el era singurul care încă mai credea în el și îi dădea și ei putere, iar acum că spusese asta...
              Totuși, ea nu  încetase niciodată să creadă în el. Îi promisese! Iar el își ținea mereu promisiunile. De când erau tineri, niciodată nu o dezamăgise. De ce ar fi făcut-o acum? De ce ar fi făcut-o mai ales acum?
              Deși era bolnavă și majoritatea timpului sătea în pat, iarna, de trei ani încoace, își muta un fotoliu lângă geam și se acoperea cu o grămadă de pături și privea spre uliță. Pentru că nu  mai putea munci, micul  Daniel  ajuta în gospodăriile vecinilor întreg anul, iar pe lângă asta, mergea și la școală. Făcea curat, hrănea animalele, ajuta la săpat și la pus semințe, iar toamna la recoltat. Acel copil, muncea mai mult decât oricine și asta de la o vârstă  atât fragedă! În schimbul ajutorului său, primea fie bani, fie de-ale gurii. Făcea orice ca să îi fie mamei sale bine, să fie lemne în sobă și  de mâncare în cămară.
              În acel moment, era pe undeva la niște vecini – îl chemaseră să petreacă sărbătorile împreună. Le era atât de recunoscătoare. Băiatul ei avea șansa să trăiască Crăciunul într-o familie adevărată! Cu friptura pe masă, cu voie bună și râsetele de riguare, cu pomul împodobit și cu cântecele de iarnă,  cu prăjiturile pe care ea nu i le mai putea oferi, țintuită fiind la pat. Era foarte fericită pentru  el, însă ea continua să aștepte, și să aștepte.
               La un moment dat, prin sticla subțire și înghețată, i se păru că îl vede! Da, da... el trebuia să fie... soțul ei! Îl vedea cum trece pe lângă casa lor și se ducea spre ușa de la intrarea în bătătură, La scurt timp după, îl văzu intrând în  încăpere. Era... neschimbat. La fel de tânăr și de frumos cum era când plecase. La fel  de blând, și de iubitor. Se apropie de ea și îngenunche lângă fotoliu.  Femeii nu-i venea să creadă că după atâția ani se întorsese! Era bine, era el, în carne și oase! șimțea cum prindea puteri, simțea cum boala îi dispărea! Simțea cum întinerea! Mâna lui îi atinse obrazul încă tânăr. În ciuda așteptărilor ei, era atât de cald! Duse mâna ei rece peste mâna sa și se priviră fără a-și rosti vreun cuvânt. Privirea lui o încălzea, o umplea de iubire și o ridica sus. După ce o mai mângâie puțin, se ridică în picioare și o sărută pe frunte:
-Sunt bine. Acum dormi, spuse cu glasu-i cald și blând. Te iubesc, mereu o voi face!
              Ea zâmbi și se așeză comfortabil, căzând în cel mai adânc și plăcut somn de mulți ani încoace. Când se trezi, încă mai  putea simți sărutul fierbinte pe fruntea ei. Involuntar, își duse mâna pe locul cu pricina și zâmbi.
-Și eu te iubesc.
              Dacă visase sau îngerul ce i se arătase fusese real... nici acum nu știe.  Știe doar, că el era acolo sus, într-un loc mai bun de unde veghea. El o salvase de la boală, ca ea să poată munci și să aibă grijă de Daniel. Îi era recunoscătoare pentru asta și abia aștepta revederea.



***Este o poveste mai neobișnuită de Crăciun, după cum probabil v-ați dat deja seama.. voi posta curând una din poveștile mele.. pe rând pe capitole... simțiți-vă liberi să comentați și să votați!***